Când un amic îți cere ajutorul, ce poți face? Păi, destul de simplu. Poți refuza, poți găsi o gramadă de scuze plauzibile sau nu, sau poți să te implici și să îl ajuți. Întâmplarea următoare este despre a doua variantă, despre legile lui Murphy, dar și despre mult noroc. 

Era anul trecut în noiembrie și Raul m-a sunat sa mă întrebe detalii despre cum realizăm noi mesele. Era interesat de rășini, de modalitatea de stabilizare a lemnului, dorea să știe detalii despre finisaj și toate cele necesare a fi cunoscute atunci când ai ambiția să faci o masă. 

Îi spun tot ce are nevoie să știe, apoi îl întreb curios de ce are nevoie de toate aceste detalii tehnice. Îmi zice că până la Crăciun dorește să își facă o masă. A cumpărat lemnul, l-a dus la calibrat (adică l-a îndreptat) și așa s-a trezit în curte cu o bucată de stejar de dimensiuni apreciabile… dar cu o gaură mare în mijloc. 

M-am gândit atunci cum aș putea să îl ajut să aibă masa gata în numai o lună de zile. Prima idee, să trimitem lemnul la atelier și acolo colegii să se apuce repede de treabă. Dar… timpul nu era deloc de partea noastră. Iarna, rășina se întărește mai greu deoarece are nevoie de temperatură relativ constantă. Apoi, mai era și distanța pănă la atelier, din Cluj în Sighet, plus perioada Sărbătorilor cu zile libere, curieri sufocați de comenzi și inevitabile încurcături la livrare.

Am stabilit amândoi să riscăm puțin și să facem masa nu în atelier, ci direct în living. Ne-am și apucat de treabă. Trec peste etapele de pregătire a lemnului, sunt mai boring, trec direct la procesul de turnare care durează și el vreo zece zile, lemnul fiind foarte gros.

În această etapă nu este indicat să forțăm pentru că pot să apară reacții nedorite. Din experiențele anterioare, știam că rășina are forțe de strângere fantastice și că poate deforma lemnul.  

Dintre Legile lui Murphy am avut parte de aia cea mai necruțătoare și populară: „Dacă ceva poate să meargă prost va merge prost”.  Bineînțeles că lemnul gros s-a deformat serios după primele zile, părțile laterale ale blatului s-au ridicat, iar partea mediană a rămas stabilă pe masa de lucru improvizată. Blatul parcă părea că vrea să își ia zborul…

Fix în 24 decembrie, la ora nouă dimineata, eram la Raul acasă și căutam un atelier unde să îndreptăm blatul. Cu greu, am găsit un meșter, cel mai probabil de-o seamă cu lemnul nostru.

Îl urcăm cu greu în mașină, printre scaunele rabatate. Blatul, fiind lung, făcea ca usa portbagajului să nu se mai închidă. Îl asigurăm și pornim iute spre atelier. Atelierul, unul mic, foarte mic. Avea un șlaif (utilaj de șlefuit) vechi, prăfuit și două casetofoane din care unul părea un sovietic VEF SIGMA 260. Mi-l și imaginam pe moșul, meșterul nostru, cu 30 de ani în urmă, fredonând cu patos melodia lui Bill Medley si Jennifer Warnes, “(I’ve Had) The Time of My Life”. 

Revin la șlaif, scula veche, după cum spuneam. Baiul nu era că instrumentul era vechi, ci că lucrul cu el necesita multă pricepere și forță fizică. După câteva ore,  meșterul împreună cu noi, care avem rol de suport (adică țineam efectiv în brațe blatul ăla foarte gros), am terminat de îndreptat. 

Pe parcursul șlefuirii, nu o dată mi-a alunecat gândul în trecut, la casetofonul meu, tot un VEF. Mi-am amintit cum mă enervam când prindea benzile sau cum derulam cu viteză, cu creionul, casetele. 

Se făcuse deja după-masă, iar blatul ajungea iar în casa lui Raul unde l-am prins pe picioarele făcute la comandă. 

Eu, unul, nu îmi mai simțeam brațele din cauza greutății blatului pe care l-am tot purtat stânga-dreapta cu orele pe sub banda șlaifului. Nu știu dacă ați cunoscut vreodată febra musculară care se declanșează aproape instant după un efort intens. Ei, vă garantez că există așa ceva.

Pe la șase, când se făcuse noapte afară, am terminat și noi într-un final de uns cu ulei masa. Era pregătită de Crăciun. Puteau veni colindătorii.

În loc de încheiere, vă colind și eu cu morala. Nu vă recomand să realizați sub nicio formă o asemenea lucrare la voi acasă deoarece pot apărea, după cum ați văzut, foarte multe situații nedorite, greu de anticipat. Un living nu este un atelier (și uite că l-am parafrazat și pe Băsescu…). 

În atelier există condiții de lucru, scule, utilaje și oameni cu experiență. Chiar dacă, să zicem, că ni s-ar alinia astrele încă o dată pentru același proiect, nu cred că am mai avea șansele să finalizăm a doua oară lucrarea. Să nu mai vorbesc despre siguranță. Un blat de 100 kg scăpat pe un picior, rășină scursă pe parchet, o așchie care pătrunde adânc în mână, copii curioși care își doresc să ofere și ei o mână de ajutor etc. sunt doar câteva dintre situațiile care vă pot îngreuna procesul de lucru și vi-l pot face chiar imposibil.

End of story – Better safe than sorry, sau pe scurt și pe românește: livingul nu este atelier!